Despre noi, oameni între oameni...

Mă joc cu un cub... îmi arată feţele sale perfecte. Să fie oare ceva atât de pur în lumea asta? Să existe oare om egal cu om, fire egală cu fire, gând egal cu gând?

Mă joc cu un cub de cristal... Îi admir perfecţiunea. Mă suflă vântul... Cubul cade pe piatră. Se sparge.

Mă tai în cioburile unui cub. Le blestem ascutimea.

Am înţeles că oamenii nu pot avea feţe atât de perfecte... şi ezită să te taie... numai în

VIS

Astăzi păstorul

De spaimă e cuprins,

Căci oaia pierdută

Se-ascunde dinadins.

Şi-o caută de-o lună

Şi plânge de necaz,

Dar oaia se-ascunde

Şi râde-n extaz.

Păstorul cunoaşte

De ce oaia-i vrea rău:

Când era-n turmă

Erau multe ca ea.

Trecut-au zece ani,

El oaia îşi caută

Şi plânge şi zbiară

C-a rămas fară nicio mioară.

Cu sufletul rupt,

Păstorul se-nchină,

Mioara apare

Ca dintr-o lumină.

În floarea cea neagră

Cu sufletu-am intrat,

Mirosul cel putred

Încă nu l-am uitat.

Am dat cu parfum...

Persistă, e prezent,

Îmi zgârie nările,

Mă loveşte etern.

O roză mă scapă,

Prea puţin, efemer,

Mirosul persistă,

Din putredul lemn.

O umbră mă arde,

M-aleargă, mă prinde...

Apoi mă priveşte

Perfid din oglindă.

Mă caută-n suflet

Şi rupe din el,

Îmi fură iubire,

Îl sparge-n bucăti.

Mă zgârie pe creier

O! Negru argat!

Venita-i din umbră,

Ai luat ş-ai plecat.

M-aruncă în soare,

M-aprind, mă topesc...

Cobor cu o rază...

Reînvăţ să iubesc.

Dulce şi crudă

E carnea Ta, Madonă.

Şi-atât de mult

Am vrut ca s-o încerc.

Speranţe, vise şi suspine

Vărsat-am pân' să te găsesc.

Şi crudă şi dulce,

Aşa cum îmi place...

Dar altfel...

Nu precum te voiam.

Cam rece... cam fină,

Prea mult colorată.

Prea uşoară,

Mult prea simplă

E această problemă...

Prea repede

I-am dat de cap.

Cad picături mari,

Din mine rup carne

Şi plouă cu foc...

Şi spală păcate.

Milioane de păcate...

Curăţirea doare.

Să ma spăl cu foc,

Nu ştiu de mai îndur.

Opreşte Tu, Doamne

Ploaia de foc,

Încerc, mă căiesc,

Dar nu pot să suport.

Cuvinte nu am

Să imi cer iertare.

Mă simt vinovat...

Vinovat de sfidare.

Veşnică şi mare

Îmi simt astăzi vina,

Dar poate mă laşi

Să revăd lumina.

Lumina ce-mi spală

Un negru păcat,

Lumina ce-ţi spune

Că nu te-am uitat.

Mirosul unei flori,

Putred mi se părea,

Iar gustul unei mări,

Prea dulce îmi era.

Şi nu puteam să lămuresc

De ce le-nţelegeam pe dos.

De ce frumos egal urât?

Şi de ce dulce-acru?

Când mintea mea a obosit

Să caute răspunsul,

Am înţeles ce am greşit:

Eu am uitat frumosul.

Din alb,

Eu am făcut negru

Şi din progres,

Regres.

Din ceară

Am făcut rahat,

Din suflet,

O povară.

Trântit în mare, sufletul parcă a luat foc. Exaltează de fericire, se zbate, sare, se bucură, ca un caţeluş, care îşi vede stăpânul după mult timp.

Da, în marea de flori, de toate felurile, maci, lalele, mărgăritar, dar mai ales trandafiri, sare şi se bucură de noua prezenţă.

Trandafirii parcă se bucurau şi ei, înfloreau din ce în ce mai frumos.

Din pacate, drept mulţumire, el, sufletul, în zbuciumul său, i-a călcat în picioare şi i-a făcut una cu pământul. Şi văzând că trandafirii au murit, a început să plângă atât de tare, încât lacrimile sale au udat bieţii trandafiri, care au început să înflorească din nou.

Şi au luat-o de la capăt, în ciclul vieţii, plângand şi râzând pentru un nou început. Iar şi iar...

Din somnul unei flori,

Am înţeles trădare.

Din ura unui om,

Am înţeles chemare.

Mirosul unei flori,

L-am simţit mustrare,

Iar umbra unui pom,

Mi-a cerut răzbunare.