Despre noi, oameni între oameni...

Curgând în glas,
Râzând imun,
Am urcat iar' (s)p(r)e tine...
Urcând spre nori,
Ieşind din munţi,
Voi uita iar' de mine...

Ai smuls din cer un pumn de fericire...
Ai plans amar, cu lacrimi de iubire,
Ai dat in dar eterna ta speranta,
Si-acuma plangi in cer... Ce rezonanta...
Din colt de rai un suflet ai vandut,
N-ai dat in schimb nimic, la inceput...
Ai plans cu lacrimi de cristal,
Dar e tarziu si plangi amar...

E adevarat ca Maestrul Octavian Paler nu a recunoscut acest text, aceasta opera de arta... insa oricine a scris-o, merita cunoscuta de noi toti.... de toti care cred in Dumnezeu cel bun, nu in Dumnezeu cel razbunator sau manios.... Dumnezeu nu pedepseste... Dumnezeu ne iubeste.  Imi place acest text, fara avea pentru mine vreo implicatie religioasa... nu, nicidecum.... aici e vorba de credinta, nu de religie... pentru cine stie sa le deosebeasca...
  

............................
În fiecare zi privesc amar
La lungul vieţii drum,
Mai des privesc spre-acel hotar
Ce-l trec şi mă fac scrum...
............................

Şi pică pietre, cad pe noi,
Îmi rup din suflet muze,
Îmi târâi trupul prin noroi,
Când Domnul cere scuze.

Pe cruci de foc m-am răstignit,
M-am aruncat în mare,
Prin rugi şi mărăcini m-am opintit
Ş-apoi m-am ars în Soare.

Iubesc în nori şi doar acolo,
Că-n suflet nu mai am iubire,
Iubesc doar praf şi doar noroi,
Că şi mai dur a fost trecutul.

Cu dinţii sfâşii carnea ce mă vrea,
Cu ghiarele iubesc eu trupul,
Joc X şi 0 pe-abdomen
Cu unghia şi-un cuţit.

Uitat-am mirosul trandafiriu,
Uitat-am adierea fină...
Şi astăzi te-arunc în pustiu,
Urându-ţi carnea de felină!

Şi parcă TU nu mai eşti TU,
Ci numai o părere...

Şi parcă cerul e nebun,
Îmi cere doar durere...
Şi parcă-n suflet ai amar,
În inimă tristeţe...
Şi parcă numai eu răsar
Printre lacrimi semeţe...
Şi parcă EUL nu sunt EU,
Că scriu numai de tine,
De parcă totu-n jurul meu
S-a oprit azi la tine.

Şi parcă TU nu mai eşti TU,
Ci numai o părere...