Se afișează postările cu eticheta Despre opera altora. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Despre opera altora. Afișați toate postările
Scrisoarea este scrisa de Mihai Eminescu, pentru iubita sa, Veronica Micle. Textul l-am preluat de aici.
"Măi fată nebună şi drăgălaşă,
Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.
Al tău
Emin"
"Măi fată nebună şi drăgălaşă,
Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.
Al tău
Emin"
Sublim. Aceasta poezie spune multa, ascultati cu atentie. Si este si foarte frumos recitata.
Remember Eminescu Imparat si Proletar Fragment
Vezi mai multe video din diverse
Remember Eminescu Imparat si Proletar Fragment
Vezi mai multe video din diverse
E adevarat ca Maestrul Octavian Paler nu a recunoscut acest text, aceasta opera de arta... insa oricine a scris-o, merita cunoscuta de noi toti.... de toti care cred in Dumnezeu cel bun, nu in Dumnezeu cel razbunator sau manios.... Dumnezeu nu pedepseste... Dumnezeu ne iubeste. Imi place acest text, fara avea pentru mine vreo implicatie religioasa... nu, nicidecum.... aici e vorba de credinta, nu de religie... pentru cine stie sa le deosebeasca...
TU, ai curaj sa o spui? Sau te ascunzi de tine insuti? De ce oare ne e teama sa fim sentimentali? Suntem oare mai slabi daca suntem sinceri?
"Sara pe deal", scrisa de Marele Eminescu si recitata de Maestrul Tudor Gheorghe! Magnifice versuri, magnifica voce!
Repetabila povara, scrisa de Adrian Paunescu si recitata de mine.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
la
00:51
,
0 Comments
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
