Despre noi, oameni între oameni...

Am crezut că dacă ridic ochii, uit ruşinea, fără să iau seama la ei: Adam şi Eva. Au ridicat ochii şi s-au ruşinat... Oare am greşit încercând toată viaţa să ţin privirea sus?

Oare privind în pământ pot merge înainte fără să mă-mpiedic?

Oare pot dansa acest dans al orbului?

Zâmbind în faţa sorţii crude...

Ştergând de pe obraz mici lacrimi ude

Şi ridicând spre cer ochii însângeraţi

Caut iertare, O! Voi Sfinţi de vă-nduraţi!

C-am căutat din nou păcatul,

Că nu am cunoscut în viaţă altul,

În afară de PĂCAT...

Pe Dumnezeu am înjurat.

Iertare astăzi cer eu, Doamne!

Întorc din nou capul... mă priveşte, o privesc... zâmbeşte, zâmbesc, însă nu la fel de frumos ca ea. Zâmbeşte pentru mine? La cât simt că mă ignoră, nu cred... Poate într-o zi îmi va vorbi...

Chiar daca este o reclama, eu nu incerc sa promovez vreo retea de telefonie. Pur si simplu mi se pare foarte profunda:

Închis-am ochii de tristeţe

Şi-am plâns cu glas neînţeles...

Am râs perfid văzându-i frica...

Şi-n hohote am izbucnit.

Iubind să văd eternul trist

Am exaltat când s-a produs

Ruptura mare-a sorţii sale,

Ce-mi împlinea încă un vis.

Râzând perfid, cerând crezare,

Lăsat-am totu-n depărtare.

Iubeam să văd eternul trist,

Zambeam când soarta i-am prezis.

Tu, Suflet, porumbel

Al păcii din mine,

Dă-mi aripa ruptă

S-o repar, eşti din mine.

Să pun cap la cap

Amintire cu-amintire

Ca să poţi să înduri

Ce mi-e teamă că vine.

De nu poţi îndura,

Te pot îngheţa

Ca să nu poţi să simţi

Ce e-n inima mea.

De astăzi nu mai poate.

Bietul, îşi simte carnea obosită,

Că a muncit făcând de toate

Şi vede casa părăsită.

Cum a crescut ai săi copii,

Cu chin şi multă trudă

Şi în zadar el osteni,

Îi plânge faţa udă.

De chin nu doarme şi-a slăbit

Şi se topeşte pe picioare.

"Doamne, degeaba-m ostenit,

Moarte, dă-mi îndurare."

Suna a SMS de dragoste?
Privindu-i ochii mari, albastri, uit din nou ce vreau sa zic. Ma pierd in adancul lor, cuvintele se opresc in gat, in faimosul "Mar al lui Adam".
Ah, Doamne, de nu mi-l dadeai, daca nu m-as fi nascut cu el, puteam sa-i spun cat de mult o plac.

Cat de frumos striga Maestrul.... Strigat de ajutor, de la noi, pentru noi toti.

Iubim atât de mult

PĂCATUL...

Şi zi de zi ne afundăm în el.

Ne place astăzi goliciunea,

Ispita sufletului meu.

Iubesc atât de mult desfrâul

Ce-l văd în orice zi-mprejur...

Doresc cu totul azi păcatul...

Să-l cânt şi să-l trăiesc.

E iad etern în jurul nostru

Şi iubim dracii di-mprejur

Ne place nouă numai focul

Ce arde sufletul obscur.

Mă-nchin la frumuseţea ta,

Femeie...

Ce incă n-o pot întâlni.

Degeaba caut astăzi chipul...

Să îl iubesc nu am să pot.

Ador şi faţa ta, Madonă,

Dar sufletul eu il râvnesc.

Un roman de exceptie, scris de catre Émile Zola.

"La paradisul femeilor" este un loc minunat si care te poate face sa innebunesti, daca esti femeie si sa disperi, daca esti barbat. Acest monstru, aceasta caracatita care ameninta sa inghita totul in jurul sau, este condus de un barbat. Un barbat care are la picioare atatea femei, care poate sa aiba acces la oricare dintre ele... Fara de folos...